Starea de curățenie sufletească pe care o obținem în urma Botezului și care ar trebui să fie starea normală a comuniunii cu Dumnezeu – “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), nu se păstrează indefinit, iar pentru a o recăpăta, Biserica a rânduit, prin una dintre Sfintele Taine, numită Spovedanie sau Mărturisire, o cale prin care Hristos însuși iartă păcatele creștinului care își mărturisește cu inima înfrântă păcatele săvârșite și hotărăște să nu le mai repete. Iertarea păcatelor este un atribut exclusiv al lui Dumnezeu care prin Fiul Său a transmis-o apostolilor, când în seara zilei Învierii Sale le-a spus acestora: “Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele săvârșite, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan, 20, 22-23). Apostolii au transmis acest har generațiilor următoare de preoți și episcopi pe care Biserica, prin Taina Hirotoniei , i-a împuternicit să continue misiunea acestora de a ierta păcatele, a învăța creștinii și a-i călăuzi spre mântuire.
Spovedania are trei momente importante: cercetarea conștiinței și păcatelor, mărturisirea acestora în fața părintelui duhovnic (episcop sau preot) și iertarea păcatelor.
Pregătirea pentru spovedanie
Părinții duhovnici care au relatat despre această Taină, au menționat lipsa de coerență și chiar inconsistența mărturisirilor celor care participau pentru prima dată la spovedanie. La fel cum elevii se pregătesc pentru examene, sportivii exersează înaintea întrecerilor sportive sau actorii și soliștii repetă pentru spectacolele artistice, tot așa și creștinul care urmează să-și mărturisească păcatele trebuie să-și pregătească acest moment. Cel care nu are o experiență a spovedaniei poate cere sfatul părintelui duhovnic sau al altor preoți, sau găsi îndrumări utile în cărțile de rugăciuni, ghiduri pentru creștini sau în cărți despre Taina Mărturisirii păcatelor. Printre sfaturile menționate de aceste surse de informație sunt: cercetarea conștiinței, rememorarea cât mai precisă a diverselor momente din viață, de la ultima mărturisire sau din pruncie, pentru prima mărturisire, care pun în evidenta stări de păcătoșenie. Uneori, în special la început, această examinare interioară poate să nu producă rezultate. În acest sens, chiar și cărțile de rugăciuni il ajută pe cel care se pregătește pentru spovedanie să-și analizeze propria conștiință și faptele săvârșite, prin referințele la, și comentariile despre Decalog, poruncile bisericești, păcatele cele mai grele. Rugăciunile asociate cu momentul premergător mărturisirii au scopul de a trezi în creștin simțăminte de recunoaștere a stării de păcat, dorința sinceră de mărturisire ingemandu-se cu nădejdea iertării și restabilirii relației normale cu Dumnezeu.
Mărturisirea păcatelor
Creștinul care vine să-și mărturisească păcatele trebuie să știe că el se va afla într-o relație directă și specială cu Dumnezeu, căruia I se mărturisește – fapt pe care, la începutul spovedaniei, îl reamintește și duhovnicul, cel care mijlocește aceasta printr-un dialog personal. Mărturisirea – bazată pe examinarea anterioară a propriei conștiințe și pe tactul și experiența duhovnicului în a identifica fapte, atitudini și stări de conștiință greșite, conflictuale sau nepotrivite, dezechilibre – trebuie să fie făcută cu sinceritate, fără a ascunde sau ocoli fapte sau gânduri, cu umilința și inima zdrobită, dar și cu hotărârea de a nu mai reveni la starea de păcat. Starea aceasta de căință pentru păcatele săvarșite și de angajament pentru o viață schimbată este la fel de importantă ca și enumerarea și recunoașterea faptelor sau gândurilor greșite.
Dezlegarea de păcate
Mărturisirea păcatelor se încheie cu o rugăciune specială a duhovnicului care dezleagă păcatele mărturisite. Iertarea păcatelor se face pe baza convingerii acestuia că penitentul s-a Împăcat cu Dumnezeu, sub puterea harului, și a revenit la starea de normalitate din care căzuse prin săvârșirea păcatului. În situațiile în care nu este convins că dezlegarea este potrivită, atunci penitentului i se recomandă un anumit program de pregătire, un canon, adică un îndreptar. Acesta nu trebuie să semnifice o pedeapsă, ci o terapie care să fie primită cu increderea că va ajuta creștinul să se îndrepte. Relația între duhovnic și penitent este esențială în acest caz, primul alegând canonul în raport de natura păcatului și personalitatea celui care s-a spovedit, iar ultimul acceptându-l și dorind să se vindece, îl urmează încrezător în efectul pozitiv al împlinirii canonului.
Când ne spovedim?
Sfinții Părinți, din toate epocile, ca și majoritatea ghidurilor despre spovedanie, îndeamnă la o cât mai deasă mărtusire a păcatelor pentru că penitentul își aduce aminte mai ușor și precis faptele care urmează a fi mărturisite, iar duhovnicul poate urmări mai atent și evoluția spirituală a fiului sau fiicei duhovnicești. Nu există în general nicio constrângere cu privire la momentul și frecvența spovedaniilor; cel care are conștiința grea de păcate trebuie să-și caute duhovnicul și să se mărturisească cât mai repede și mai complet. Regula firească a momentelor mărturisirilor este stabilită de nevoia de curățire și împăcare cu Dumnezeu, care se identifică de penitent împreună cu duhovnicul sau.
DE 
RO