† Totengedenken

Ce este parastasul?

Potrivit învățăturii și credinței creștine, viața omului nu se sfârșește o dată cu moartea trupului, iar sufletul își continuă existența și dincolo de hotarele vieții pământești. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiți nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm și mijlocim pentru odihna și pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viață putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbește lui Dumnezeu despre cei răposați, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în fața lui Dumnezeu este utilă și folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toți și cu stăruință cer vouă să vă rugați neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă așeze unde este lumina vieții” (Slava de la Slujba înmormântării). Așadar, cei adormiți doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Ce putem face pentru ei?  Rugăciune și milostenie!

Slujba care se face pentru cei răposați se numește parastas (din grecește parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) și înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morților în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

• La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi;
• La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri“;
• La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer“;
• La trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;
• La un an, după exemplul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.
• În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creației.

De reținut!

Spre a nu greși în privința pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data și ora săvârșirii pomenirii.

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marțea, joia și sâmbăta.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposați, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morților, și anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoșatei judecăți, numită și Moșii de iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moșii de vară, la care tradiția a adăugat și Moșii de toamnă (între 26 octombrie și 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Paștele blajinilor (luni după Duminica Tomei) și Joia Înălțării, în special pentru eroi, ca și ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie și profundă comuniune cu cei răposați. Ele trebuie respectate și cultivate, căci prin aceasta întreținem vii cultul morților și pomenirea lor.

În același timp, pomenirea morților  este un moment de reflecție și pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este cel mai sigur și totodată cutremurător eveniment din viața noastră. Firește, ar trebui să o avem în vedere și să ne facem probleme. Nimeni nu a  semnat un contract cu viața pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptați și mai realiști. Putem deveni alți oameni. Mai  buni!

Ce materii pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morților este precedată de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie care se săvârșește în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creștin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie și cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuși trupul celui/celor răposați, dar are și o semnificație duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziția colivei reprezintă dulceața vieții celei veșnice pe care ne dorim și pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiți. Pe colivă se așază Sfânta Cruce și se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumusețea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lăsat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite și poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se așază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul și chipul trecerii noastre prin viață. Așa cum arde și se consumă lumânarea, așa arde și se consumă viața noastră. Lumânarea este și un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel și creștinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteți lumina lumii!“), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenți și a-și trăi corect credința, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puțin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor și prin fragilitatea sa: se rupe atât de ușor, se sfărâmă, și totuși oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină și căldură lumii.

Vinul, care se toarnă cruciș pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obișnuiește să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiți. „Mila curăță toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranță trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit,  se alină și se bucură. Și dacă se roagă pentru cei răposați, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se și spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l  ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiș celui străin, slujește Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toți cei aflați în categoriile menționate mai sus. Cine merge la cel bolnav și la cel din închisoare, la Domnul merge. Și în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului și El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Când nu facem parastase?

Nu se fac parastase în următoarele zile și perioade din cursul anului:

• Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;
• În cele douăsprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puțin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel mare al Învierii;
• De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;
• Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;
• La praznicele împărătești sau la sărbători mari;
• În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obișnuită sau deplină.

Alte sfaturi legate de pomenirea morților

• Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârșirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morți. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puțin la 40 de zile, la un an și la șapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie;
• La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie și nici recomandat să se adauge “la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, șapte ani, mort fără lumânare etc.“. Cărțile de cult nu prevăd așa ceva și nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca și când ar trebui să atragem atenția Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;
• La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană și un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va așeza apoi pe icoană și din care va împărți spre gustare rudelor răposatului;
• Referitor la darurile care se dau de pomană, se obișnuiește ca, la 40 de zile și la un an, să se dea diferite lucruri și, mai ales, îmbrăcăminte și încălțăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne oprește nimeni să dăm oricând și orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, precum și linguri sau furculițe: șase, douăsprezece, douăzecișipatru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privință și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nicio influență asupra stării sufletești a celui răposat;
• După oficierea slujbei și binecuvântarea ofrandelor de mâncare și băutură, cei prezenți sunt datori să mănânce cu bună-cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbește fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă, nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de “noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice “Dumnezeu să-l/s-o ierte!“, iar când se primește un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice „Mulțumesc!“, ci “Dumnezeu să primească!“